Pierderea datelor te prinde mereu pe nepregătite: un document șters din greșeală, un stick care cere formatare, un SSD care nu mai bootează, un card foto corupt după o sesiune importantă. Vestea bună este că, în foarte multe situații, se poate recupera ceva – uneori totul – dacă nu te grăbești să „repari” fără un plan. În rândurile de mai jos găsești un ghid echilibrat, cu pași simpli explicați în proză, care te ajută să alegi metoda potrivită în funcție de problemă. La fiecare capitol vei vedea și mențiunea de risc, ca să știi ce anume să eviți ca să nu-ți înrăutățești situația.

Ce faci în primele minute după incident

Primul reflex contează. Oprește orice activitate care ar putea scrie pe unitatea afectată: nu salva noi fișiere, nu instala programe „minune” și, dacă pierderea e pe SSD-ul sistemului, oprește laptopul în siguranță și lucrează ulterior dintr-un mediu extern. Motivul este simplu: când „ștergi” un fișier, sistemul marchează spațiul ca liber, dar conținutul rămâne pe disc până la o rescriere. Cu cât folosești mai mult unitatea, cu atât crește șansa ca blocurile respective să fie suprascrise. Pe SSD-uri moderne, mecanismul TRIM poate invalida foarte rapid acele blocuri. În practică, asta înseamnă că fiecare minut în care sistemul rulează „ca de obicei” poate scădea şansele reale de recuperare. Risc: orice scriere suplimentară pe volumul afectat (chiar și cache, loguri sau update-uri automate) poate suprascrie exact fișierul pe care vrei să-l recuperezi.

Verificările „soft” pe care mulți le sar din grabă

Înainte de instrumente de recuperare, verifică locurile evidente. Pe Windows, deschide Coșul de reciclare; pe macOS, verifică Trash. Dacă lucrezi cu fișiere sincronizate în cloud, intră în istoricul de versiuni: OneDrive, Google Drive și Dropbox păstrează copii anterioare care se restaurează în câteva clicuri. Pentru documente Office, există AutoRecover și istoricul versiunilor chiar în aplicații; pentru proiecte Adobe, verifică folderele de autosalvare. Pe Mac, deschide Time Machine din Finder și navighează înapoi la momentul dinaintea incidentului. Pe telefoane, fotografiile șterse recent rămân o vreme în „Recently Deleted”. Aceste căi „soft” nu ating structurile de pe disc și nu riscă să strice ceva – de aceea se încearcă primele. Risc: restaurarea peste o versiune mai nouă, fără a salva separat copia existentă, poate duce la pierderea modificărilor recente; salvează variantele în paralel până ești sigur că ai ce-ți trebuie.

Diferența dintre HDD și SSD pentru recuperare

Un HDD mecanic păstrează de regulă datele șterse până când sunt rescrise; dacă nu ai folosit intens unitatea și nu ai defragmentat, șansele sunt bune. Un SSD/NVMe modern funcționează diferit: când ștergi, sistemul îi spune controlerului ce blocuri pot fi eliberate, iar TRIM le poate invalida aproape imediat. De aceea, pe SSD contează enorm să oprești sistemul imediat și să rulezi eventualele scanări dintr-un mediu extern, setat strict pentru citire. Chiar și așa, dacă TRIM a lucrat, rezultatele pot fi modeste. Risc: o sesiune lungă „de test” pe SSD după ștergere poate reduce recuperarea de la „parțial” la „aproape nimic”.

Fișiere șterse accidental pe un disc care se montează normal

Când volumul se deschide și vezi structura de foldere, ai cel mai blând scenariu. După verificările „soft”, poți folosi un utilitar de tip „undelete” care caută intrările marcate ca șterse și reconstruiește fișierele. Important este ca destinația salvării să fie pe o altă unitate. Recuva (pe Windows) este ușor de folosit; Windows File Recovery rulează în linie de comandă și permite scanări țintite după tipuri (documente, fotografii, video); PhotoRec ignoră sistemul de fișiere și caută „semnături” de fișiere în spațiul liber, fiind util pe stick-uri și carduri. Nu deschide fișierele recuperate direct pe același volum, ci copiază-le întâi în siguranță. Risc: salvarea recuperărilor pe același disc din care extragi poate suprascrie alte fișiere încă recuperabile.

Când partiția devine „RAW”, dispare litera de unitate sau ți se cere formatarea

Acesta e semnul că s-au corupt metadatele – tabela de partiții sau structurile interne ale sistemului de fișiere. Nu accepta formatarea, nici măcar „rapidă”, înainte să încerci să citești ce se mai poate. Un instrument precum TestDisk scanează discul pentru a găsi urme ale partițiilor anterioare; de multe ori îți poate lista directoarele și îți permite să copiezi fișierele pe o altă unitate, fără să scrii nimic pe disc. Abia după ce ai extras ce te interesează, poți decide dacă lași TestDisk să rescrie tabela de partiții sau dacă refaci volumul de la zero. Dacă discul are sectoare defecte, clonează-l mai întâi (ideal cu ddrescue) pe un alt disc sănătos și lucrează doar pe clonă; fiecare scanare directă pe un disc cu probleme fizice îl poate degrada. Risc: „reparările” grăbite (chkdsk /f /r sau formatarea) pot rearanja intrările astfel încât recuperarea logică ulterioară să devină mult mai dificilă.

Stick-uri USB și carduri SD care „cer formatare” sau nu se mai deschid

Mediile amovibile suferă frecvent de extrageri incorecte sau de controlere ieftine care corup sistemul de fișiere. Dacă ți se cere formatarea, anularea e răspunsul corect până încerci recuperarea. PhotoRec este adesea campionul în scenariile cu fotografii și videoclipuri: citește brut, fără să se bazeze pe structura folderelor, și scoate fișierele în destinația aleasă. E bine să filtrezi tipurile (de exemplu doar JPG/RAW/MP4), ca să nu extragi mii de fișiere inutile. Dacă cititorul de card e vechi sau face contact prost, încearcă alt cititor sau alt port USB – e surprinzător cât de des „defecțiunea” era doar un adaptor slab. Risc: a mai face fotografii pe același card după incident suprascrie exact cadrele pe care încerci să le salvezi.

Când problema nu mai e logică, ci fizică

Zgomote de „clic” regulate pe HDD, variații de turație, miros de ars, temperaturi anormal de mari, unități care apar și dispar din BIOS – toate indică defect hardware. În astfel de cazuri, șansele de recuperare scad la fiecare pornire, deoarece capetele pot atinge platanele sau controlerul se poate comporta imprevizibil. Ce faci corect este să oprești imediat alimentarea, să nu mai încerci „încă o dată” și să te gândești la imaging într-un mediu controlat sau la laborator. Nu deschide acasă un HDD – în interior, toleranțele sunt la nivel microscopic, iar praful îl compromite iremediabil. Risc: fiecare boot, fiecare scanare de „curiozitate” poate transforma un caz recuperabil într-unul pierdut.

Ransomware și criptare: ce poți recupera fără să plătești

Dacă vezi extensii schimbate în masă și note de răscumpărare, oprește imediat rețeaua și sincronizările cloud. Mulți utilizatori reușesc să-și salveze fișierele nu prin „decriptare”, ci revenind la versiunile anterioare din OneDrive, Google Drive sau Dropbox – cu condiția să oprești sincronizarea suficient de repede, altfel și copiile bune devin criptate. Pentru stocări locale, unele familii de ransomware au decriptor public, altele nu; documentează varianta pe un alt sistem, dar nu instala „soluții miraculoase” pe calculatorul infectat. În multe situații, reinstalarea curată a sistemului și restaurarea din backup/versiuni este singura cale rapidă și sigură. Risc: plata răscumpărării nu garantează nimic; dimpotrivă, legitimează atacul și te poate expune din nou.

De ce „lucrul pe o copie” este standardul prudent

Când datele contează – proiecte de muncă, arhive foto, documente juridice – lucrează pe o clonă sector-cu-sector, nu pe original. O imagine făcută cu un utilitar de tip ddrescue pe un disc sănătos îți permite să încerci metode diferite fără să riști degradarea suplimentară. Montând imaginea în mod „read-only”, poți rula PhotoRec, TestDisk sau alte instrumente, iar orice eroare de operare nu afectează sursa. E mai lent, dar e calea care îți păstrează opțiunile deschise. Risc: clonarea pe un disc mai mic decât sursa taie date la capăt; verifică mereu capacitățile și păstrează logul rundei de imaging.

Situații în care te oprești și mergi la profesioniști

Există momente în care insistența nu ajută. Un HDD care clinchete, un SSD care dispare aleator din BIOS, un stick care se încinge sau dă erori de I/O la fiecare încercare, plus date cu valoare reală – acestea sunt semne să nu mai „încerci acasă”. Laboratoarele dispun de camere curate, capete donator compatibile, echipamente capabile să citească plăcile la nivel de zone de service și să reconstruiască manual metadatele. Între o recuperare parțială posibilă și un caz compromis definitiv, diferența e deseori acel „încă o scanare” făcută pe sursa pe moarte. Risc: timpul lucrat „din pasiune” pe un disc defect e literalmente cost pe șansele tale de succes.

Prevenție inteligentă după ce ai salvat ce se putea

Recuperarea este mereu planul B; planul A înseamnă să nu ai nevoie de ea. Adoptă regula 3-2-1: trei copii ale datelor, pe două tipuri diferite de medii, una în altă locație sau în cloud. Activează versiuni în serviciul tău de cloud și obișnuiește-te să salvezi local pe SSD și să arhivezi periodic pe un disc separat. La desktop, folosește un UPS – opririle în timpul scrierii corup frecvent sistemele de fișiere. La laptop, ai grijă de baterie; opririle bruște în timpul salvarii pot lăsa proiecte în stadii incoerente. Nu lucra direct de pe stick-uri sau carduri; copiază întâi pe SSD, lucrează acolo și apoi mută rezultatele. Verifică o dată pe lună starea SMART a discurilor și ține SSD-ul cu un spațiu liber rezonabil pentru ca performanța și uzura internă să rămână sub control. Risc: un „backup” pe același disc nu este backup; la prima defecțiune pierzi și originalul, și copia.

Trei situații tipice și soluția „sănătoasă”, pe scurt

– Ai șters un folder ieri pe un HDD intern, iar azi ți-ai dat seama: nu scrie nimic pe C:, caută întâi în Coș și în istoricul cloud, apoi rulează un „undelete” și salvează pe un alt disc. Risc: instalarea programului de recuperare pe același volum reduce șansele.
– Cardul SD din aparatul foto cere formatare după un eveniment: nu formata, nu mai face poze, extrage cardul, folosește PhotoRec pe alt calculator, alege doar tipurile foto/video și salvează pe un HDD extern. Risc: fiecare cadru nou suprascrie cadre vechi.
– Volumul de lucru devine „RAW” după o pană de curent: nu accepta „Scan and fix”, rulează TestDisk, copiază ce e critic, iar abia apoi repară sau reformatează. Risc: repararea înainte de copiere poate ascunde pointerii utili recuperării.

Două-trei instrumente pe care merită să le ai la îndemână

E util să ai un stick pregătit cu un mediu live (Windows PE sau o distribuție Linux) și câteva aplicații portabile. PhotoRec/TestDisk acoperă majoritatea scenariilor de ștergere, formatare accidentală și partiții pierdute. Pe Windows, Recuva rămâne o soluție prietenoasă pentru ștergeri recente, iar Windows File Recovery te ajută când vrei să vizezi strict anumite tipuri de fișiere. Pentru diagnostic, CrystalDiskInfo îți arată pe scurt starea SMART, temperaturile și atributele critice. Risc: rularea simultană a mai multor scannere pe aceeași sursă creează competiție pentru acces și poate produce scrieri temporare nedorite; rulează-le pe rând și numai pe o clonă, când se poate.

Întrebări scurte care apar mereu

Este sigur să rulez chkdsk imediat ce văd eroarea? Nu, nu ca prim pas. Repară abia după ce ai încercat să copiezi ce contează, pentru că „ordonarea” pe care o face poate face traseele vechi mai greu de urmărit. Pot recupera după „Quick Format”? Pe HDD-uri, adesea da; pe SSD-uri, dacă TRIM a rulat, șansele scad drastic. Se poate deschide HDD-ul acasă dacă „doar puțin” atinge? Nu – praful și absența filtrării distrug suprafețele în secunde. Merită instrumentele comerciale scumpe? Începe cu cele gratuite; dacă un program comercial îți arată previzualizare a fișierelor corecte, atunci are sens să-l licențiezi pentru export. Risc: testele fără plan te pot costa fișierele; planul minimal rămâne: oprești scrierile, verifici căile soft, scanezi atent, salvezi extern, repari abia la final.